skip to main |
skip to sidebar
Tu m-ai ascuns
În inima ta
Şi fără un cuvânt
Lumea
M-a declarat pierdut.
Eu sânt un vulcan
cuminte
Îmi amintesc uneori
Că exist
Şi atunci ma agăţ de un gând
Ca de un vis
De care
Şi tu uneori
Îţi mai aduci
aminte.
Aşterne Doamne,
peste satul copilăriei
îngropat
în zăpada vestitoare
de belşug,
bătrânul Crăciun al
strămoşilor,
cu o seară de Ajun
arhaic,
când vraja
străvechilor colinzi
umplea uliţele şi
casele
trecând din prispă în
prispă,
urcându-se pe lângă
hornuri
până la cer,
şi lasă Doamne,
aceeaşi pace sfântă
să-mi picure
acum în suflet liniştea
divină.
Ca un motan înblânzit în învelişul
de oţel,
toarce neobosit motorul,
şi zecile de cai putere,
mă trag înainte
spre răsărit
cu o forţă ce nu o pot răpune.
Gonesc pe asfaltul fără de sfârşit
al şoselei
şi un cântec baladic,
îmi umple inima
şi îmi alină
dorul din suflet,
scurgându-se mai departe,
prin asfaltul cenuşiu,
până la peste o mie de kilometrii.